Primul contact: Mazda3 1.6 CD
După ce anul trecut au fost loviţi de natură, catastrofic şi la scală naţională, japonezii au luat, rapid, nişte decizii strategice cheie privind viitorul. Aşa că au decis, printre altele, să grăbească un plan al lor mai vechi. Adică au decis să colonizeze cât mai repede Luna. Mai întâi cu roboţi şi apoi când totul e pus la punct şi cu oameni. Asta în vreme ce vechile ambiţii spaţiale ale americanilor şi ruşilor par mai SF acum decât păreau acum 60 de ani. E dificil să nu respecţi, măcar un pic, o astfel de naţiune.
Acesta ar fi doar unul din motivele – altele decât cele comune, regăsite constant în presa auto - pentru care îmi plac maşinile japoneze. Aşa că atunci când am avut ocazia să conduc noua Mazda 3 nu am avut niciun fel de ezitare. Chiar şi aşa fără SkyActiv ci numai pe mezinul diesel de 116 CP.
Exterior
La exterior maşina arată… ei bine… a Mazda. După operaţia estetică mai degrabă discretă de mijloc de generaţie a continuat să îşi păstreze cele două trăsături care mi-au plăcut dintotdeauna la ea. În primul rând reuşeşte să arate dinamic, sportiv fără să promită cumva cine ştie de performanţe de super car pe şosea. Asta e treaba MPS-ului cu faţa lui de pisică de mare pusă pe şotii subacvatice. Varianta de caroserie „simplă”, mai puţin „hot”, transmite cumva un sentiment de agilitate, îţi spune că poate fi alertă într-un fel care se potriveşte cu motorizări normale, de Europa anului 2012. În al doilea rând deşi a trecut deja prin doua generaţii, cu facelift-urile aferente, Mazda 3 are o personalitate accentuată, stabilită prin design care o diferenţiază şi o poziţionează foarte distinct în clasa compactă extrem de aglomerată.
Maşina asta arată designerilor că există o cale de mijloc, foarte cool, între a desena tot timpul aceeaşi maşină şi respectiv a face salturi OZN-istice de la o generaţie la alta.
Interior
În habitaclu e vizibilă aceeaşi dorinţă de a evolua şi schimba fără a genera derapaje de identitate. Bordul e bine desenat - asta înseamnă că este ergonomic, pentru orice persoană cu minimă capacitate şi disponibilitate de învăţare. Iluminarea şi cromatica generează un sentiment de confort combinat cu un vag entuziasm. Nu ştiu dacă cel din urmă de dat de faptul că au decis să folosească mai mult de o culoare a luminilor sau de felul în care se conduce maşina. Probabil că da. Materialele sunt bine „decupate” şi mai ales îmbinate. Haptic însă, în anumite momente când mă urcam la volan am avut anumite senzaţii contondente. Mai toate plasticele sunt tari. Chiar şi cele moi. Plus că, dincolo de partea tactilă, suprafeţele şi arată dur având pe unele zone un aer de plastic de ascuţitoare comunistă. Neted şi lin dar cu potenţial de transformare într-o armă albă. Totuşi, per ansamblu sentimentul la volan este unul foarte bun, şi asta e important, pentru că, până la urmă, eu dinăuntru conduc maşina.
Un lucru interesant este că absolut toate denumirile care descriu consumul de carburant au la final cuvântul „economy”. De exemplu consumul instantaneu se cheamă „current fuel economy”. Cred că la faza asta îşi spun cuvântul anii de mariaj cu americanii de la Ford. Numai cei mai mari specialişti ai lumii în eufemisme puteau să folosească senini cuvântul economie pentru a face referire la ceva care costă bani şi îţi „dispare” din rezervor pe măsură ce accelerezi.
Condus
În mers maşina pare că urmează fidel senzaţia de „alerteţe” pe care o transmite designul exterior. Maşina nu se comportă de loc ca un hatchback căruia i-a lipit cineva o dulap de scule în spate. E uşor de condus şi stă bine pe traiectoria cerută de roţile din faţă chiar şi în cazul unor solicitări mai exagerate.
Pornit la rece diesel-ul îţi aminteşte până se încălzeşte că e fratele mai clămpănitor şi mai „vibrant” al lui Otto. După care devine mai discret ca şi prezenţă şi se manifestă chiar manierat. Se rezumă la a-şi face bine treburile cele mai importante, după părerea mea două la număr. Pe de o parte generează lejer cuplu şi putere pentru a permite oricărui stil de condus libertate de exprimare substanţială. Maşina accelerează uşor până înspre 100 km/h, după care devine ceva mai lentă dar nu într-atât încât să nu permită reprize fără emoţii până pe la 160 încolo. Pe de altă parte motorul este destul de anorexic şi nu se înfruptă din rezervor decât frugal chiar şi la astfel de viteze mari.
Cutia cu şase viteze a fost lină şi înţelegătoare chiar şi cu un mare fan al automatelor cum sunt eu. Adică am avut nevoie de cel mult 5 minute ca să mă obişnuiesc cu ea şi să uit că de vreo 5 ani încoace am condus mai ales maşini cu două pedale. Mare lucru.
Costuri
Mazda are de câţiva ani încoace o politică de preţuri care mi se pare bine conectată la realitatea crizată ce ne înconjoară cam tot de pe atunci. La ei pe site se pot găsi mai tot timpul promoţii destul de tentante pentru modelele cele mai populare. Asta înseamnă că dacă vă veţi apuca să faceţi comparaţii vă va fi foarte greu să nu ţineţi cont de Mazda 3 pentru că ofertă mult la bani decenţi. Sau mai bine mai aşteptaţi un pic până se mută pe Lună şi o să le dea gratis.
Acesta ar fi doar unul din motivele – altele decât cele comune, regăsite constant în presa auto - pentru care îmi plac maşinile japoneze. Aşa că atunci când am avut ocazia să conduc noua Mazda 3 nu am avut niciun fel de ezitare. Chiar şi aşa fără SkyActiv ci numai pe mezinul diesel de 116 CP.
Exterior
La exterior maşina arată… ei bine… a Mazda. După operaţia estetică mai degrabă discretă de mijloc de generaţie a continuat să îşi păstreze cele două trăsături care mi-au plăcut dintotdeauna la ea. În primul rând reuşeşte să arate dinamic, sportiv fără să promită cumva cine ştie de performanţe de super car pe şosea. Asta e treaba MPS-ului cu faţa lui de pisică de mare pusă pe şotii subacvatice. Varianta de caroserie „simplă”, mai puţin „hot”, transmite cumva un sentiment de agilitate, îţi spune că poate fi alertă într-un fel care se potriveşte cu motorizări normale, de Europa anului 2012. În al doilea rând deşi a trecut deja prin doua generaţii, cu facelift-urile aferente, Mazda 3 are o personalitate accentuată, stabilită prin design care o diferenţiază şi o poziţionează foarte distinct în clasa compactă extrem de aglomerată.
Maşina asta arată designerilor că există o cale de mijloc, foarte cool, între a desena tot timpul aceeaşi maşină şi respectiv a face salturi OZN-istice de la o generaţie la alta.
Interior
În habitaclu e vizibilă aceeaşi dorinţă de a evolua şi schimba fără a genera derapaje de identitate. Bordul e bine desenat - asta înseamnă că este ergonomic, pentru orice persoană cu minimă capacitate şi disponibilitate de învăţare. Iluminarea şi cromatica generează un sentiment de confort combinat cu un vag entuziasm. Nu ştiu dacă cel din urmă de dat de faptul că au decis să folosească mai mult de o culoare a luminilor sau de felul în care se conduce maşina. Probabil că da. Materialele sunt bine „decupate” şi mai ales îmbinate. Haptic însă, în anumite momente când mă urcam la volan am avut anumite senzaţii contondente. Mai toate plasticele sunt tari. Chiar şi cele moi. Plus că, dincolo de partea tactilă, suprafeţele şi arată dur având pe unele zone un aer de plastic de ascuţitoare comunistă. Neted şi lin dar cu potenţial de transformare într-o armă albă. Totuşi, per ansamblu sentimentul la volan este unul foarte bun, şi asta e important, pentru că, până la urmă, eu dinăuntru conduc maşina.
Un lucru interesant este că absolut toate denumirile care descriu consumul de carburant au la final cuvântul „economy”. De exemplu consumul instantaneu se cheamă „current fuel economy”. Cred că la faza asta îşi spun cuvântul anii de mariaj cu americanii de la Ford. Numai cei mai mari specialişti ai lumii în eufemisme puteau să folosească senini cuvântul economie pentru a face referire la ceva care costă bani şi îţi „dispare” din rezervor pe măsură ce accelerezi.
Condus
În mers maşina pare că urmează fidel senzaţia de „alerteţe” pe care o transmite designul exterior. Maşina nu se comportă de loc ca un hatchback căruia i-a lipit cineva o dulap de scule în spate. E uşor de condus şi stă bine pe traiectoria cerută de roţile din faţă chiar şi în cazul unor solicitări mai exagerate.
Pornit la rece diesel-ul îţi aminteşte până se încălzeşte că e fratele mai clămpănitor şi mai „vibrant” al lui Otto. După care devine mai discret ca şi prezenţă şi se manifestă chiar manierat. Se rezumă la a-şi face bine treburile cele mai importante, după părerea mea două la număr. Pe de o parte generează lejer cuplu şi putere pentru a permite oricărui stil de condus libertate de exprimare substanţială. Maşina accelerează uşor până înspre 100 km/h, după care devine ceva mai lentă dar nu într-atât încât să nu permită reprize fără emoţii până pe la 160 încolo. Pe de altă parte motorul este destul de anorexic şi nu se înfruptă din rezervor decât frugal chiar şi la astfel de viteze mari.
Cutia cu şase viteze a fost lină şi înţelegătoare chiar şi cu un mare fan al automatelor cum sunt eu. Adică am avut nevoie de cel mult 5 minute ca să mă obişnuiesc cu ea şi să uit că de vreo 5 ani încoace am condus mai ales maşini cu două pedale. Mare lucru.
Costuri
Mazda are de câţiva ani încoace o politică de preţuri care mi se pare bine conectată la realitatea crizată ce ne înconjoară cam tot de pe atunci. La ei pe site se pot găsi mai tot timpul promoţii destul de tentante pentru modelele cele mai populare. Asta înseamnă că dacă vă veţi apuca să faceţi comparaţii vă va fi foarte greu să nu ţineţi cont de Mazda 3 pentru că ofertă mult la bani decenţi. Sau mai bine mai aşteptaţi un pic până se mută pe Lună şi o să le dea gratis.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu